Existenţe paralele
Existenţa în democraţia pe care a adoptat-o naţiunea noastră fascinant de bolnavă mi-a demonstrat că se poate! Dincolo de Inter City-ul fără aer condiţionat, dincolo de câmpul magnetic al omului împuţit, am gustat viaţa! Un somn transpirat şi o manelistă, un individ ce salivează după ea, un „nu” răstit şi un copil nouă luni mai târziu...scenarii ce-mi vin în minte, privind-o pe Andrada, domnişoara din faţa mea. Dac-aş fi fost bărbat, cu siguranţă m-ar fi încoronat „regele misoginilor”. Aşa, trebuie să militez pentru drepturile femeilor asuprite de-ale lor masculi...în urechi îmi sună apa pe care-o trage un bătrân la budă, dar pe Andrada nu pare s-o deranjeze, aşa că mă prefac vitejeşte că nu sesizez nimic...în dreapta e geamul spart de un eventual pietroi sau de capul vreunei victime. Mai departe, munţii zac leneşi. Mă întorc spre colega de specie şi-o întreb politicos cât e ceasul. Ea, cu mişcări teatrale, lente, îşi scoate mobilul şi-mi răspunde plictisită. Evident, n-am auzit nimic, pentru că aveam căştile în urechi, dar mi-a plăcut s-o văd în exerciţiul funcţiunii. Două minute mai târziu, ceasul îmi arăta 16:20...mai aveam două ore de mers. Ajunsă în gară la Făurei, cobor să fumez...Andrada după mine. O privesc. E trendy! Fluturându-şi părul lung, observ o mişcare pur circulară a jugularei. Mă minunez, dar nu prea mult, că naşa flutură un steguleţ galben, ceea ce s-ar traduce ca : „urcaţi, manca-v-aş, în vagoane, că-mi plânge bărbatul gras şi prost de foame”. Înţeleg mesajul transmis subliminal şi urc, însă după Andrada, pentru că trebuie să-i contemplu spatele. Ne aşezăm cuminţi şi observ cu stupoare că scoate o carte. „Veronica se hotărăşte să moară” se intitulează. Mă concentrez asupra ei şi adorm. Mă trezesc transpirată şi observ că Andrada nu mai e. Coexistenţa noastră scurtă, dar productivă, îmi provoacă o stare de inconfort. Nasol! Mă întreb, totuşi, unde-o fi coborât? Cărtărescu spunea, la un moment-dat, că cele mai frumoase femei apar în preajma mării. Marea, în schimb, e în partea cealaltă. S-o fi întors pe jos, să poată fi ea însăşi, fără măşti şi Veronici. De dorul ei mă topesc uşor...sau poate e căldura! Derutată, adorm. Mă trezeşte naşa! Am ajuns. Gara e urâtă şi lungă cât o zi de post. Îmi iau bagajul, comparaţiile şi epitetele şi pornesc agale spre casă. Pe pod, mii de umbre dansează în jurul Fetei Morgana. Mă opresc, îmi aprind o ţigară şi privesc gârla aproape secată. Siderată, cad: în noroi, apă murdară şi buruieni, Andrada face baie goală, dansând . Mă frec la ochi şi nu mai e. Râd ca tâmpita şi pornesc în drumu-mi, încercând să uit de tot şi de toate, gândind la România, naţiunea noastră fascinant de bolnavă.
