Într-o stare frenetică de masturbare psihică, mă înlătur uşor de lumea reală,mai departe de vis, de un sens conotativ al existenţei, de existenţa însăşi. De două zile n-am lumină...totul e mort, lumea se mişcă greu, viaţa socială e anihilată total. Nu c-aş avea o viaţă socială activă, însă m-am obişnuit cu certurile vecinilor dimineaţa, cu zumzetul femeilor ce vin la poştă să ia alocaţia plozilor incompetenţi, ba chiar cu manelele vecinului meu poliţist.
Acum, cât încă e soare, profit cu nesimţire de lumina diurnă şi scriu...zăpada refuză să coopereze şi nu mai vrea să strălucească. Frigul s-a reinstalat şi mă doare ironia „fundul lumii”.
Dacă priveşti atent camera în care te afli, observi cum se aşterne praful. Am citit cândva, într-o enciclopedie, că praful e alcătuit, în mare parte, din celule moarte, aşa că mă lupt cu mine să nu-mi mai moară celulele, să mă scutească de-o treabă...dar praful continuă sp se depună...Universul complotează împotriva mea!
Starea asta de letargie mă duce cu gândul la Eminescu, la scrierile lui, la ceara de pe degete, la Dionis...ba chiar la comunism! Cum îşi permite bătrânul să susţină că mai bine era pe vremea lui Ceauşescu?! Ţi se dădea viaţă cu porţia, erai duşmanul sufletului şi dorinţelor proprii...în schimb, aveai o slujbă şi erai robot...trist, domnule! Democraţia, în schimb, te pune în legătură cu eul tău dezinhibat, te face sa-ţi permiţi să fii maniac, te lasă să vorbeşti...păcat că dacă nu te erijezi în formator de opinie nu te ascultă nici dracu’...aici intră în scenă lumea ta, Universul în care eşti centru, doza de narcisism de care ai nevoie pentru a-ţi hrăni ego-ul însetat de putere.
O problemă majoră ar fi că în lumea mea, Renel-ul n-are ce căuta, dar mi-a luat lumina. Mi-a impus ideea de Bacovia, dar e încă prea slab să mi-o insufle şi pe cea de plumb.
Am să aprind câte-o lumânare pentru fiecare mort, ca să supravieţuiesc în întuneric şi-am să ies, să dau circularitate scrierii, ca-ntr-un roman cu forme fixe, din starea frenetică de masturbare psihică...
