Acum cateva zile am vrut sa visez ca ploua, ca sa nu mai ploua, insa continua sa ploua. Mi-a inundat orasul, casa, viata. O gagica tipa din televizor la mine, de paca i-as fi facut ceva. Imi spun ca asta-i muzica si merg mai departe, stand in fund pe un scaun udat de ploaia care nu vrea sa se termine. Ma uit in spate si-mi vad potentialul iubit zdranganindu-si viata-ntr-o chitara ce nu pare sa-l asculte si canta singura. As scoate capu-afara, dar mi-e frica sa nu ma inec. Oricum, daca ploaia nu se opreste, voi sfarsi asa. Dar cum, cica, speranta moare ultima, imi umplu timpul revazandu-mi viata; copilaria pe care nu mi-o amintesc si tineretea pe care refuz sa mi-o amintesc. Nu ma prea ajuta. Fie si-a schimbat timpul dimensiunea, fie sunt intr-o bucla temporala, paradoxal, obosita, fie n-am trait nimic.
Ma doare capul. Ma doare capul rau. Oi fi racit. Da, cred c-am racit. Uite, cineva de afara imi face cu mana; sau tipa dupa ajutor. Nu stiu sigur, nu-mi pasa. Apa asta multa imi aminteste de mare. Dar n-am fost niciodata la mare! Atunci imi aminteste ca mi-ar placea sa ajung pe-acolo. Muntele nu-mi place. Ma oboseste.
Mi-e somn, dar mi-e frica sa adorm. A incetat sa tipe cucoana aia de la televizor si cel pe care cred ca-l iubesc si-o pune cu una. Printre franturi de gemete nu mai stiu nimic. Am uitat de inceputuri, de sfarsituri si de mine...a incetat ploaia! Noapte buna!
