“ Se spune că după ce eşti muşcat de un şarpe, trebuie să sugi tot veninul.Ei bine, să încep cu faptul că acum, după atâta timp, am ajuns să ador asta, sau că acum, la sfârşit, am realizat că am avut o plăcere sadică de a simţi o anumită dulceaţă în acel venin?!
Am început să ador teatrul ieftin pe care-l joc cu ceilalţi, cu mine, chiar.Mă simt dependentă de un al doilea eu, acela care mă face să mă simt superioară mereu, când, poate, este chiar invers...Zău, nu mai înţeleg nimic din darul suprem ce mi-a fost dat:viaţa.Mi se pare totul o combinare nefericită de sentimnte,întâmplări, şanse, ocazii, care nu se lasă controlate de nimeni şi nimic. Încerc să mă refugiez în mine, căutând o cale de ieşire acolo unde, poate, nu e. Mi-e frică de fiecare pas pe care-l fac, pentru că sunt nesigură pe mine, pe tine, pe toţi. Acest eu pe care-l cunosc nu mai este „eu”, ci, mai degrabă, „ea”. Spun asta fiindcă-mi sunt străină. Nu pot concepe o pierdere în faţa mea, a destinului, a materialului.Cu cât continui, cu atât mai mult realizez că începe să-mi fie frică de mine, de ce-am fost, de ce sunt, şi, mai ales, de ce pot face.
Întotdeauna am considerat că am conştiinţă şi că, la un moment-dat mă voi opri şi căi pentru orice aş fi cauzat, dar se pare că nu-i aşa...în fond, ce-i conştiinţa?!:e un liman abrupt ce te împiedică să nu cazi în abis, în neant. Ei bine, dacă acest liman se va prăbuşi? Ce se va întâmpla atunci? Îţi spun: vei cădea, dar, spre deosebire de o altă cădere, aceasta-ţi va plăcea, pentru simplul fapt că place şi că va reuşi să te elibereze de multe umbre. Într-o dimineaţă va răsări un altfel de soare:unul rece, dar plăcut, dureros de plăcut. Din momentul respectiv nu vei mai fugi de tine, ci spre tine, fără să-ţi pese de consecinţe, fără să te doară faptul că provoci durere şi fără să crezi în nimic în afară de tine.
...Ai o muzică? Eu, da. E un fel de incantaţie tâmpită ce mă obsedează. Poate mă crezi nebună...nu-mi pasă. Oricum, mulţi o simt, dar puţini au curajul s-o înfrunte. Şi cel mai uşor fel de a o face este s-o spui...”
-Da, fetiţo, interesant.
Yani intră în cameră cu un trabuc aproape stins şi cu putoarea-i specifică. Pielea înnegrită de tutunul omniprezent acoperă şi ultima rază de soare din celula Mariei. O privea fix, aşa cum face de obicei, şi pe moacă i se citea urma de ironie ce-l caracterizează. Se aşează pe vine, continuând să tragă nesătul din trabuc.
-Auzi, nu n-ai altceva mai bun de făcut decât să-ţi compătimeşti existenţa? Ştii, eşti dem-nă de milă, zău!
-Si tu, altceva mai bun decât să mă compătimeşti pe mine, n-ai? Ai impresia că mă interesează câtuşi de puţin părerea ta despre mine şi ideile mele?
-Ştii, credeam că eşti mult mai matură şi mai întreagă la minte decât atât. Trebuie să recunosc, Maria, mă uimeşti pe zi ce trece! Nu ştiu ce-ar trebui să fac mai întâi: să râd sau să plâng?!
-Ce-ar fi să începi prin a te căra de aici? Zău, ţie chiar nu ţi-e silă de tine? Uită-te la tine...nespălat, nebărbierit...Vai, cred că de asta ai un caracter aşa infact! Nu-ţi place apa şi nici componentele ei!
-Ha?!?! Doamne, ce-o să mă fac eu cu tine?
Se ridică şi plecă dînd din cap în semn de nemulţumire şi, înainte de a ieşi, mai aruncă o privire peste fata de 17 ani, care, închipuindu-şi că va mai urma o replică plină de sfaturi şi înţelesuri ascunse, îşi înfipse degetele-n urechi, murmurând ceva într-o limbă de neînţeles.
-II-
Maria era o fată dulce şi, la prima vedere, chiar nevinovată.Păru-i blond venea ca o accentuare a imaginii angelice ce şi-o creease doar cu un zâmbet. Era iubită şi apreciată de toată lumea. Nimeni nu-şi închipuia ce-i poate căpşorul fraged şi, de aceea, mare a fost uimirea tuturor când Maria a născut un copil. La vârsta de 16 ani, Maria avea o fetiţă pe nume Angela, de doar un an. Tatăl copilului, un arab de 35 de ani, se folosise de ea pentru a-şi satisface obsesiile sexuale şi, din greşeală, se trezise şi cu un copil. Neavând ce să facă, o ia de nevastă( mai degrabă în custodie, luând în considerare diferenţa de vârstă).
Lucrurile au decurs normal o perioadă. Deşi singură, Maria se mulţumea cu gândul că are pentru ce trăi, o are pe Angela. Cele mai negre zile se luminau total când venea vorba de copilă. Tratamentul lui Yani n-o mai interesa, palmele mamei n-o mai dureau şi batjocura celorlalţi i se părea amuzantă, chiar, datorită ei.
...Toate astea până într-o seară, când, trezindu-se dintr-un somn prea dulce pentru timpurile acelea, simţi ceva. Era mult prea linişte, prea paşnic totul, de parcă cu siguranţă s-ar fi întâmplat ceva. Fuge într-un suflet la fetiţă..................
-III-
„Am ajuns să nu mai cred în nimic. Niciodată nu m-am simţit mai singură, mai părăsită, mai neajutorată. Ea era tot. Chipul îmi iradia de fericire numai la gândul că am conceput o asemenea minune, pe Angi...acum, nu mai ştiu ce-ar trebui să fac să umplu măcar pe jumătate golul lăsat de pierderea ei şi nu pot concepe un alt început, aşa de dureros. Mă simt neputincioasă, slabă, şi orice mi-aţi spune, vă jur că îmi voi dedica viaţa căutării asasinului şi nu voi fi liniştită până nu-l voi găsi şi pedepsi. Lucrurile nu vor rămâne aşa!..Şi acum, vă rog să mă ajutaţi să-mi duc fetiţa pe ultimul drum.”
...Totul era negru. Până şi frumuseţea Mariei se transformase într-o urâţenie pregnantă şi totul emana un aer sinistru, diabolic.
-Interesant discurs, dragă! Ai speriat toate babele, măi. Acum vor avea încă un subiect de discuţie. M-ai pus şi pe mine pe gânduri. Ei, nu te supraestima, că nu eşti tu cine ştie ce urmaş de-al lui Holmes. Poliţia a preluat cazul şi vor găsi ei vinovatul.
-Câtă suferinţă reiese din spusele tale, Yani! Tu chiar nu realizezi că fata ţi-a fost ucisă? Nu eşti capabil să iubeşti, aşa-i?
-Maria, sunt bărbat. Îmi ascund temerile şi sentimentele mult mai uşor ca tine, de exemplu. Ce vrei acum, să mă pun în cap? Nu se mai poate face absolut nimic. Tu ai impresia că dacă-i faci ceva nenorocitului ăluia, îţi va aduce plodul înapoi? Hai, că nu mai are rost să ne certăm degeaba. M-am gândit că suferinţa ne va uni, şi nu îndepărta.
-Te-ai gândit tu aşa, nu? Ieşi naibii afară din camera asta şi să nu îndrăzneşti să-mi mai vorbeşti vreodată! Şi, apropos, „plodul ăla” era şi al tău...
-Da, e clar, te-ai tâmpit de tot! Vezi că eu mă gândesc foarte serios să mă întorc în Arabia. Poate-ţi trec dracii şi mergem împreună..
-Ieşi afară!!!
-IV-
Yani era un arab înalt, bine făcut şi, înainte s-o cunoască pe Maria, foarte stăpân pe situaţie. Făcuse Literele la Iaşi şi se stabilise acolo, pentru simplul fapt că se îndrăgostise de teiul lui Eminescu. Se plimba zilnic prin copou, neavând ochi pentru altceva în afară de teiul bătrân şi plin de secrete al geniului.
Într-o zi ploioasă de septembrie, stătea, ca de obicei, cu privirea fixată spre copac şi murmura ceva în limba maternă...
-Hei, ce faci?
Când se întoarse, rămase cu gura căscată. În faţa lui, o fetişcană cu chip de înger îl privea cu nişte ochi mari şi albaştri. Se blocă...
-Scuză-mă, eşti surd sau ceva în genul? Te-am mai văzut de multe ori pe-aici şi mă întrebam...
Continuă să o privească, fascinat de frumuseţea pură a fetei. Nu putea să vorbească. Gura-i era încleştată şi deodată, parcă, uitase limba română.
-Bine. Eu voi pleca acum, fiindcă devine jenant. Sper să-şi revii. Hai pa!
-Nu! Stai, te rog! Scuză-mă, mă gândeam la ceva şi...în fine, nu te-ar interesa...şi, spui că m-ai mai văzut pe aici, nu? Eu, pe tine, nu, fiindcă te-aş fi reţinut cu siguranţă. Eu sunt Yani, tu cine eşti? Sunt din Arabia, am 34 de ani, am făcut facultatea...
-Hei, stop! Până acum nu scoteai o silabă şi-acum nu te mai opreşti! Ai un debit verbal impresionant, Yani, sau cum te-o fi chemând. Nu mă interesează povestea vieţii tale, mă întrebam doar ce faci zilnic pe-aici.
-Scuză-mă. Se pare că m-am cam pripit. Acum voi pleca eu, fiincă, din nefericire a devenit jenant, dar pentru mine.
Se întoarse cu spatele, dând din cap dezaprobator (un tic, pe cât se pare).
-Hei, tu! Eu sunt Maria, am 15 ani, sunt clasa a IX-a la colegiul „Mihail Sadoveanu”. Nu mă consider foarte frumoasă, dar profit de atu-ul ăsta! Altceva?
Yani se întoarse spre ea şi, zâmbind, o ia de mână şi o sărută cu pasiunea unui om nebun.
-V-
„Doamne, cu ce-am greşit? Simt că nu mai pot respira, că totul în jur e rece. Mi-e frig! Nu pot înţelege cine, cum, de ce? Fetiţa mea e lângă mine. Zace, fără răsuflare, şi eu nu pot face altceva, decât să scriu. Mă uit la ea şi-mi pare că respiră, că se mişcă. Aştept doar să se trezească şi să-mi spună „mami”. Şi totuşi, n-o face. Yani doarme, neştiind ce se întâmplă, ce se va întâmpla. Eu îmi privesc îngeraşul, neştiind când îl voi mai întâlni. Am visat ceva ciudat: pe ea, spunându-mi: „fă-o!”, şi abia acum am înţeles ce a vrut să spună. Da, puiule, o voi face. Voi afla cine a fost şi te voi răzbuna...
-VI-
-Te-ai gândit?
A doua dimineaţă după înmormântarea fetiţei părea c-o plânge. Maria nu dormise toată noaptea, încercând să găsească un răspuns.
-Zi, dragă, te-ai gândit?
-La ce, măi?
-La nemurire...La plecarea în Arabia. Să ştii că am vorbit cu ai mei şi chiar vor să te cunoască.
-Nu zău! De fetiţă le-ai spus?
-Ce rost ar avea? Ei nu ştiau de existenţa ei, aşa că nu văd de ce le-aş spune acum, când a murit.
-Eşti cel mai mare nenorocit! Nu merg nicăieri! M-am gândit să mă călugăresc.
-Ce să faci?! Băi, tu eşti nebună! Din cauza Angelei, nu? De câte ori să-ţi spun că eşti tânără, frumoasă, vei vedea că viaţa merge înainte!
-Asta este consolare sau pedeapsă?
-Ştii ce încerci să faci? Te închizi în tine şi nu mai vrei să deschizi uşa nimănui...nici măcar Mie!
-Ţie? Dar de ce ţi-aş deschide-o ţie, după ce...
-Ia stai puţin! Nu cumva tu crezi că eu am omorât-o pe aia?
-Pe aia, nu? De ce n-aş crede-o? Din câte văd eu, nu te interesează câtuşi de puţin soarta ei. Nu m-ar mira s-o fi omorât, ca să pot merge cu tine în nenorocita aia de ţară.
-Ştii ce, fă? Esti exagerat de nenorocita . Cât de tâmpită poţi fi? Ştii ce, eu renunţ. Mă duc să-mi fac bagajul...
-VII-
Mă întreb foarte serios cine-o fi...nu văd cine ar omorî-o...prieteni nu prea avem, în afară de Amelie, care mi-e ca o soră, Yani nici atât! Cine naiba a fost? Nu-mi rămâne decât o singură persoană, şi aceea este chiar soţul meu! Dar de ce? Ce l-a determinat? Ştiu că n-a fost prea fericit de faptul că am decis să păstrez copilul, dar observasem o schimbare în comportamenrul lui de când iubita mea i-a spus tata. Oricum, până nu voi sigură nu voi face nimic, dar şi când...nici nu vreau să mă gândesc...
-VIII-
-Sunt însărcinată!
-Ha??!!???!!!?
Faţa lui Yani se înroşi gata să pocnească. Şiroaie de transpiraţie începură să i se prelingă pe obrajii umflaţi de uimire.
-Repetă, te rog! Cum adică ? Nu, zău, nu-mi dau seama ce vrei să spui!
-Ce parte din Sunt însărcinată nu înţelegi? Vom avea un copil, un bebe, un plod, cum vrei să-ţi spun?!
-Nu! Nu! Nu! Ţi s-a părut! Nu cred aşa ceva!
-Auzi, tu ştii că-i o boală?
-Ce anume? Ce... ce... ce tot zici?
-Cretinismul, scumpule, e o boală!
-Ţie-ţi arde de glume, nu? Acum mă pui pe jar că ai fi însărcinată, apoi faci mişto de mine!
-Las’ că nu fac nici un mişto! Serios, mă aşteptam la o îmbrăţişare, măcar de decor...
-Ce îmbrăţişare, măi? Tu trebuie să faci un avort imediat! În cât?
-În cât...ce?
-Doamne, ce mă fac?
Yani tremura în faţa iubitei, care, văzându-l în starea aceea, profita, făcându-l să-şi piardă cumpătul.
-Zi-mi, iubirea mea, te rog, în câte luni eşti?
-Aaa! În două. Dar, poţi să faci ca trenu’, eu avort nu fac! Să-ţi fie clar, iar dacă tu eşti aşa nenorocit încât să-mi impui, promit că te las! Oricum, am vorbit cu Amelie şi vrea ea să-mi fie naşă. Mişto, nu?
-I-ai spui lui Amelie? Vai, mor!
Maria aproape nu mai putea sta în picioare, de emoţie, dar savura pe deplin plecăciunile făcute de Yani pe parcursul traseului ce era constituit dintr-un rotund perfect. Având în vedere faptul că era prima discuţie tensionată din relaţia lor de aproape cinci luni, fiecare se simţea ciudat de parcă intraseră în altă eră, alte persoane...
-Ei bine, văd că eşti prea ocupat să înjuri în limba ta ca să-mi observi prezenţa. Oricum, îmi fac bagajele şi plec. Mă duc la Amelie, în caz că te interesează...
-Nu, Maria! Te iubesc! Îmi pare rău! Ştii, dacă mă gândesc mai bine, ştii de ce sunt aşa de îngrijorat? Poate-s puţin egoist, dar te vreau numai pentru mine şi ştiu că un copil are nevoie de multă atenţie şi...
-O, puiule...
Îmbrăţişarea ce a urmat a fost mai mult decât perfectă şi zilele ce-au urmat păreau să prevestească un rai pe pământ...
-IX-
Următoarea dimineaţă, trezit dintr-un somn monopolizat, parcă, de imaginea Mariei, Yani intră în camera ei să-şi ceară scuze şi s–o convingă să meargă cu el. Nici nu reuşeşte să deschidă bine uşa, şi un miros apăsător de tămâie,fum de lumănare şi de ţigară îl dărâmă. Când reuşeşte să se dezmeticescă, o vede pe Maria întnsă pe covor,goală, cu o bucată mare de mătase neagră ce avea rolul să-i acopere o jumătate din trupul, parcă, neînsufleţit. Sări repede s-o trezească.
-Hei, Maria! Iubito!Trezeşte-te, te rog! Maria!!!!
-Doamne, ce s-a întâmplat? Cum am ajuns aşa?Ce mi-ai făcut?
-Eu??????Nimic!De-abia m-am trezit şi am venit să văd ce faci, cum te simţi....te-am găsit întinsă pe jos, acoperită cu chestia asta oribilă.Nu ştii ce s-a întâmplat?
-Păi mă rugam, plângeam şi...nu-mi mai amintesc.Dar...de ce-s goală? Ce mi-ai făcut? Sigur ai profitat de mine, nenorocitule!
-Da, sigur! De ce nu mă mir ?...Cum să dai vina pe mine, măi? Cum să profit de tine? Eşti soţia mea!!
-Atunci de ce miroase aşa a tutun? Tu ai impresia că mă prosteşti? Eu n-aş fuma niciodată!
Da? Atunci ce-i cu chiştoacele astea?Of! Eşti din ce în ce mai ciudată, sincer!Încep să regret totul!;se ridică şi ieşi cu o durere pe cât de vizibilă, pe atât de falsă.
Rămasă singură, Maria priveşte stupefiată la mizeria făcută de ...cine?!O durere apăsătoare de cap tinde să-i distrugă firicelul de sănătate mentală pe care-l mai are. Se ridică încet, păşind uşor printre foi pe jumătate arse.Ridicând una şi uitânu-se la ea, mai să cada din picioare;era scrisul ei. Se aşează pe pat, încercând să descifreze cîteva cuvinte:”Fă-o....şi am făcut-o!Şi-acum, răspunde-mi, iubito, ce e mai frumos;zborul sau căderea?...e vreo lumină în întuneric?”
Cu ochii în lacrimi, cade în genunchi şi priveşte la celelalte hârtii...scria acelaşi lucru.Scoate un ţipăt neomenesc şi leşină...
-X-
La ora două dimineaţa, Angela dormea dusă.În camera ei, doar lumina de noapte reuşea să dezamorţească liniştea.Se deschide uşa încet şi fetiţa trăsare.
-Ma-ma!Ma-ma!;şi întinde mânuţele...Maria o luă în braţe, o pupă, dar ochii ei erau altfel.O pune înapoi în pătuţ şi, cu un cuţit de bucătărie....după care se duce la baie, se spală pe mâini, pune cuţitul sub saltea şi se culcă...
-XI-
După ce şi-a făcut bagajele, Yani vru să se ducă să-i spună „adio” iubirii vieţii lui.În faţa camerei, însâ, se opreşte şi cu ochii în lacrimi atinge uşor uşa, întorcându-se spre ieşire.
-Hei, Yani, pleci fără mine?
Cănd se întoarce, soţia lui, cu bagajul în mână, îl priveşte .Îmbrăcată în piele neagră şi macheată foarte strident, a doua Marie, cu un zâmbet dureros de vulgar.
-Ce...e cu tine? Tu...mergi cu mine?
-Normal! O femeie trebuie să-şi urmeze soţul, nu?
-Şi copilul?
-Hai, măi, că acum tu te comporţi ca unul! Lasă plodul! Ce, nu mai vrei să mă iei cu tine?
-Ba da!Doamne, ce bine-mi pare!
-Hai, dă-mi şi mie o ţigară, că mi-a fuma de mor!
-Sigur, iubito!
Fuge spre ea, o sărută pasional şi, împreună ies, lăsând în urmă două vieţi pierdute...
